Hamacul este un leagăn din material textil, funie sau plasă, suspendat de obicei în două puncte și utilizat pentru relaxare sau dormit. Cu toții am vazut hamace, am dormit sau cel puțin am petrecut câteva clipe relaxante într-un hamac. Dar unde au aparut si cine le-a creat?

Se știe că mult apreciatele hamace, care ajută oamenii să doarmă mai repede și mai adânc, au o istorie lungă și bogată, de peste 1000 de ani.

Termenul “hamac” provine din spaniola (hamaca), originea lui fiind mai veche, de pe vremea populatiilor caraibiene Taino si Arawak (hamaka). Hamacele au fost la început folosite și dezvoltate de către locuitorii Caraibelor și Americii Centrale și de Sud, iar mai târziu de către englezi. Erau locuri de dormit foarte confortabile si ieftine, putând fi construite fără prea multe resurse. De asemenea, puteau fi mutate foarte ușor dintr-un loc în altul.

Mayașii au fost printre primii locuitori ai Americii Centrale care au folosit hamace din scoarță de copac, și ulterior fibre de sisal, deoarece această plantă era mai abundentă. Aceste paturi suspendate ofereau protecție împotriva șerpilor, rozătoarelor sau altor creaturi veninoase sau neplăcute. Exploratorii din secolul 16 relatau că oamenii puneau cărbuni încinși sau făceau focuri mocnite sub hamace pentru a se încalzi sau pentru a îndeparta insectele în timp ce dormeau.

Se crede că primii europeni care au văzut si au încercat hamacele au fost Columb și oamenii săi, după ce au observat cât de raspândite erau printre populația Taino din Bahamas. Aceștia au adus câteva asemeneanea plase pentru dormit înapoi în Spania. În timpul erei coloniale, spaniolii și alți europeni au adus în lumea nouă bumbac, pânză și alte țesături, multe dintre ele fiind utilizate de către țesătorii tradiționali de hamace împreună cu alte materiale tradiționale.

În multe părți ale actualei Americi Latine, coloniștii preferau hamacele în defavoarea paturilor tradiționale din țările de baștină, în parte datorită mișcarii lor liniștitoare, cât și a beneficiilor igienice. In 1570, colonistul portughez Pero de Magalhães Gandavo nota despre nativii brazilieni: “Majoritatea paturilor din Brazilia sunt hamace, atârnate în casă de două sfori. Au luat acest obicei de la indienii locului”.    

Tot începând cu secolul 16 și până în prezent, hamacele au fost utilizate de către marinarii de pe vase pentru a maximiza spațiul de dormit, cât și de către exploratorii care se aventurau in regiuni împădurite. Primii marinari care au adoptat hamacul au fost spaniolii, însă hamacele lor erau din panza groasă și, deci, mai puțin ventilate decât cele originale de pe cealaltă parte a Atlanticului. Marinarii au dormit în aceste paturi portabile și incomode timp de trei secole, inclusiv în vremea Primului și a celui de-al Doilea Război mondial. Între Războiul Civil și până la Războiul din Vietnam, membrii marinei americane au dormit la rândul lor în hamace.

În ultima perioadă a secolului 19, sistemul penitenciar britanic a încercat să înlocuiască paturile cu hamace, atărnându-le de pereții sau gratiile celulelor cu inele sau cârlige mari de alamă. Acest aranjament economisea bani și spațiu, dar a durat doar până când deținuții au descoperit utilitatea părților metalice ca arme. Între timp, până la sfârșitul secolului, în Statele Unite, hamacele au devenit atât un mod de relaxare pentru familiile înstărite, cât și o soluție simplă si ieftină de dormit pentru fermierii din zonele de graniță.

Primul producător de hamace în masă a apărut în Pawleys Island, Carolina de Sud, in 1889. După mai puțin de 20 de ani, paturile suspendate au devenit o parte esențială a planului medicului militar William Gorgas de a eradica febra galbenă în timpul construcției canalului Panama. Hamacele puteau fi ușor acoperite cu plasă pentru țânțari și, de asemenea, îi țineau pe muncitori la distanță de solul umed și infestat cu insecte.

În sudul Indiei sunt tradiționale hamacele suspendate de tavan pentru copii. Țesătura folosită este un sari de 5 metri, suficient de lung încât să fie atârnat de tavan, dar și sa ajungă suficient de jos încât să fie sigur pentru copiii mici. Acest material vaporos asigură o ventilație bună si o atmosferă răcoroasă in climatul foarte cald din zonă. 

În ziua de azi, hamacele sunt țesute atât din fibre naturale, cât și din fibre sintetice, care sunt mai rezistente, și sunt răspândite în aproape toată lumea. Populațiile din America Latină încă le folosesc ca și paturi suspendate din aceleași motive ca și strămoșii lor, și anume pentru a se proteja de insecte sau de solul contaminat. Există o tradiție în țări ca Mexic, El Salvador, Venezuela sau Brazilia de a țese hamace și există artizani foarte pricepuți, care au moștenit meștesugul din generație în generație.

În zonele sărace din nord-estul Braziliei, hamacele sunt folosite, pe lângă dormit, pentru transportul morților până la cimitire, întrucât acestea pot fi la distanță mare de comunitățile celor decedați. Familiile foarte sărace pot folosi hamacele ca și alternativă pentru sicrie. Acest obicei l-a inspirat pe pictorul Candido Portinari să picteze în 1944 “Enterro na rede” (Înmormântarea în hamac). În mod tradițional, marinarii care mureau pe mare erau înmormântați în mare în hamacele proprii. 

Resorturile de lux de pe malul mărilor și oceanelor oferă astăzi posibilitatea turiștilor să se relaxeze într-un hamac în timp ce fac plajă sau savurează un cocktail la umbră. Având un impact inexistent asupra mediului și un volum mult mai redus decât corturile, hamacele sunt foarte apreciate și de drumeții care vor să protejeze natura. Unele hamace sunt prevăzute cu plase contra insectelor și cu buzunare pentru a ține la îndemână obiectele necesare.

În sanctuarele pentru animale, hamacele sunt astăzi folosite ca jucării sau pentru relaxarea acestora. Cei mai fericiți sunt urșii, dar și maimuțele adoră sa se legene sau să moțăie in aceste leagăne.

Un nou studiu coordonat de o echipă de cercetători elvețieni și publicat în revista “Current Biology” a oferit o explicație științifică asupra îndelungatului atașament al oamenilor de hamace. Echipa a observat că mișcarea legănată se sincronizează cu undele cerebrale, permițând oamenilor să adoarmă mai repede si sa doarmă mai adânc. Rezultatele lor susțin de asemenea și antica – dar încă foarte vie – tradiție a legănatului copiilor pentru a adormi.